O vizita la Mannheim sau despre avantajul calatoriilor cand este frig

Exista mai multe avantaje in a vizita un oras nou intr-o zi friguroasa de primavara. Asta cu conditia sa fii bine imbracat. (Ceea ce nu a fost cazul meu).
In primul rand, ai tot orasul doar pentru tine. Poti chiar si sa stai in mijlocul strazii cu harta in mana pana te dumiresti cum le cheama pe strazi si in ce ordine trebuie citite toate cifrele. Unul dintre primele lucruri care te va izbi in Mannheim este sistemul lor de numerotare a strazilor. Le cheama A1, A2, A3, A4 etc sau B1, B2, B3 si tot asa pana se termina toate literele alfabetului. Iti lasa putin sentimnetul ca te afli in...New York. Si sentimentul creste cand dai de saxofonistul de la coltul strazii D cu E, care canta in ciuda faptului ca este zgribulit de frig. Ca si mine de altfel.

In al doilea rand, poti sa te bucuri de case si toate culorile lor, sa te uiti la prajiturile din vitrina cofetariilor (Daca nu era inchis chiar as fi intrat sa vad daca gustul era pe masura aspectului), sa faci poze din toate unghiurile fara sa calci pe nimeni pe picioare. Asta pana vei gasi unghiul din care poti cuprinde cat mai mult.

In al treilea rand, vei da de niste oameni foarte fericiti la muzeul Schiller, bucurosi ca intr-o zi atat de friguroasa au cel putin un vizitator. Prima surpriza a fost cand d-na de la ghiseu mi-a spus ca intrarea e gratuita. Urmatoarea a fost cand a venit sa dea drumul la caldura in sala principala a muzeului (si singura de altfel) special pentru mine. Si cireasa de pe tort a fost cand a reglat luminile si a dat drumul la documentarul despre viata lui Schiller si mai ales cum de a ajuns el sa locuiasca pentru un timp la Mannheim. Vizita a fost binevenita nu doar pentru ca mi-a dat ragazul sa ma incalzesc putin dar si pentru ca am descoperit o data in plus cat de mult pot face niste gesturi mici.

Mannheim este un oras frumos, cu strazi largi, cladiri de piatra rosie care te surprind din loc in loc, fantani dar mai ales cu un castel.
Castelul din Mannheim este special din multe motive, nu doar pentru ca e foarte mare. In epoca lui de glorie, cand oamenii chiar locuiau in incaperile lui uriase, concura cu Versailles. Camerele inalte si luminoase, picturile de pe pereti, vorbesc mult despre acel lucru. Vocea audio-ghidului povesteste si despre niste gradini care erau odinioara acolo, inainte sa treaca trenul prin spatele castelului sau despre felul in care Stephanie de Beauharnais, fiica adoptativa a lui Napoleon I casatorita cu Karl Ludwig de Baden, a adus un aer frantuzesc si elegant castelului.

Dincolo de camerele care ascund povesti despre baluri, vizite importante, Mozart, farfurii si bibelouri de portelan, castelul din Mannheim este impresionant pentru ca este in cea mai mare parte reconstruit. Distrus de bombardamentele celui De-al doilea Razboi Mondial, castelul din Mannheim exista astazi pentru ca un grup de oameni inimosi l-au reconstruit. Nu doar cladirea in sine ci povestea fiecarei camere inclusiv Salonul Galben, Salonul Albastru, camerele de primire si camerele servitorilor. Undeva la etajul doi mai exista insa o incapere care a supravietuit bombardamentelor. Biblioteca.
Cand am iesit din castel, plina de povesti, frigul incepuse sa se mai imblanzeasca. Cativa oameni incepusera sa iasa pe strada. Orasul parea mult mai luminos. Si a ajunge la destinatie nu mai semana cu a gasi iesirea /intrarea intr-un labirint.
In ultimul rand, a vizita un oras intr-o zi friguroasa de primavara te face sa te gandesti ca ti-ai dori sa revii sa il vezi si cum arata atunci cand este cald, strazile sunt mai animate si totul mult mai verde.