Îmi plac cătăloriile cu trenul. Îmi plac mai ales trenurile cu ferestre
mari care îți permit să vezi lumea cu toate culorile ei, casele și
lanurile de rapiță.
Îmi place să merg cu trenul care mă duce ca gândul și îmi place să
observ oamenii din jurul meu. Cărțile lor, fețele lor, poveștile lor.
Trenurile mele sunt trenuri în care mergi iarna cu prietenii și uneori
îngheți de frig dar răzi și te joci din toată inima, uneori stând pe
scări pentru că nu mai ai loc.
Trenuri în care stai cu cartea pe genunchi, te uiți pe geam și parcă
timpul stă în loc (chiar și când nu mergi cu personalul)
Sunt trenuri cu care mergi noaptea ca să ajungi dintr-o tabără în alta,
uneori băgat adânc în sacul de dormit sau inventând metode în care să
ții geamul închis sau deschis.
Sunt trenuri pe care le prinzi pe ultima sută de metri, trenuri pe care
le pierzi si trenuri din care uiți să cobori și astfel ajungi în locuri
în care încetasei să crezi că vei ajunge.
Trenurile mele sunt trenuri care bat țări în lung și în lat. Trenuri cu
ferestre atât de curate și mari încât ai sta cu nasul lipit de geam ca
să nu pierzi nici un vârf de munte, casă cu mușcate cățărătoare sau un
lac albastru albastru.
Trenurile mele sunt pline de visuri. Visuri de a face turul Europei cu
trenul (era să scriu întâi turul lumii dar m-am gândit că e puțin
imposibil) sau de a merge cu trans-siberianul.
Trenurile mele sunt pline de speranțe. Speranța că într-o zi într-o gară mă va aștepta Cineva la coborâre.
Trenurile mele sunt cele mai frumoase trenuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu