"Hai" de la Haidelberg

M-am hotarat sa vizitez Haidelberg pe principiul "Hai sa vedem ce-i si pe aici!" Drumul meu dadea pe acolo, vremea nu era foarte rea si aveam cateva ore libere la dispozitie. Stiam ca pe acolo se afla o Universitate veche si cam celebra insa atat. Primul gand dupa ce am coborat din tren si mi-am depozitat bagajul a fost sa gasesc punctul de informare turtistica si sa imi iau o harta cu principalele lucruri de vazut si pe acolo. Centrul nu a fost greu de gasit insa am ramas surprinsa sa il gasesc inchis. Poate pe acolo nu dau turisti de duminica, asa ca mine ci doar dintre cei care petrec tot week-end-ul la Haidelberg sau chiar mai mult. Din fericire am gasit o mica librarie in gara, mi-am luat o harta a orasului de acolo, un mic ghid (asta inseamna ca ar trebui sa revin) si am pornit. Si ceea ce am crezut la inceput ca va fi o plimbare de 2-3 ore s-a dovedit a fi una in care mi-ar fi placut sa pot tine timpul in loc si sa mai vad ceva. La inceput a fost castelul din varful dealului.

Sau urcusul pieptis, pe multe multe trepte pana la el. (Cei care descopera unde anume exact este punctul de plecare pot lua un funicular pana in varf). Castelul printre ale carui ruine se plimbau uneori Goethe sau Holderlin, visand si cautand rimele potrivite.

Castelul cu urme de renastere italiana printre zidurile puternice, cu ferestrele care acum dau doar spre cerul albastru uneori, si cu o sala mare de concerte folosita si astazi. Castelul ce ascunde un muzeu de farmacie si un butoi urias. Dar dincolo de ziduri, de ghidul care spune povestea regelui francez care a aruncat in aer castelul pentru a-si razbuna sotia caruia nu ii fusese oferit castelul ca mostenire, sau povestea regelui calator care a vrut sa faca din castel unul emblematic pentru epoca Renasterii, dincolo de steagul care flutura in vant si de gradini, ceea ce face farmecul lui este peisajul care se vede de sus.

Gradinile castelului si bancile de pe terasa te trag de maneca sa ramai ore bune acolo, dar mai erau si alte lucruri faine de vazut si facut pe acolo. Abia incepeam sa descopar orasul si incepeam sa banuiesc ca timpul nu imi va fi de ajuns pentru tot. Urmatorul lucru pe lista era Universitatea din Heidelberg. Cartea mea imi spunea ceva de un muzeu al Universitatii. Cu harta in mana, uitandu-ma cand dupa liniile ei, cand dupa numele strazilor si casele lipite una de alta, lasand loc inca unei alte stradute si alteia, am ajuns in cele din urma in fata ei. Nu avea nimic impozant in ea. A trebuit sa intreb vanzatoarea de la chioscul de carti postale daca sigur aceea era cladirea. Si ea era. Si...muzeul era inchis duminica. Cel putin pana in mai. As fi vrut sa intru in salile de curs in care a stat si Liiceanu uneori s sa imi imaginez cum ar fi fost sa fii coleg de banca cu Haidegger. Dar...data viitoare.

Avand in minte imaginea unor cladiri care in aparenta nu spune mult dar ascunde lucruri marete in interior, am mers mai departe,cu gatul lung dupa turle de biserici, sau cu nasul in carte pentru ca nu cumva sa trec pe langa ceva ce merita musai vazut. As fi vrut sa inchid cartea si doar sa ma bucur de ce vad, dar gandul ca s-ar putea sa trec pe langa niste comori si satisfactia de a fi gasit exact ce trebuia, era prea mare. Dupa ce am terminat cu un set de cladiri si stradute mi-am zis ca e musai sa fac "Philosophenweg" (Drumul filosofilor). Acum nu stiu daca se chema asa pentru ca iti dadeai sufletul tot urcand scari ca sa ajungi la punctul de pornire sau pentru peisajul care te punea pe ganduri. Peisaj cu castelul in ruine sau cu raul taind serpuit orasul.

Si dupa ce m-am incurcat putin indicatii si in drumuri care erau inchise, am reusit sa il parcurg de la un capat la altul. Nu stiu daca am devenit mai "filosoafa" la final, dar cu siguranta am descoperit mai multe motive pentru care am zis ca merita sa mai revin in Haidelberg. Si asta s-ar putea sa fie un inceput de filosofie. Ultimul tur de oras, in lupta cu timpul a fost pe stradutele alea care imi mersesera la inima. Stradutele cu casute bine trasate si vitrine din care uneori se vedeau cutiile cu sortimente de inghetata, oamenii linistiti iesiti la plimbare, masutele scoase deja afara asteptand turistii obositi,podul cu aer de Praga, aroma de vacanta si cladirea mea preferata: Casa Cavalerului.

Cand s-a lasat seara, am ajuns la gara, mi-am luat bagajul din cutie si am plecat mai departe. Pana la urma: "Hai si pe la Haidelberg!" nu a fost deloc o idee rea.